Psihologia sportivă a fost, este și va continua să fie pe larg dezbătută de către specialiști sau de către majoritatea dintre noi prin exprimarea de ”opinii” în mediul online ori în discuțiile purtate pe bancă în calitate de spectator, urmărind un meci de baschet. Acest domeniu al psihologiei sportive este în continuă schimbare sau dezvoltare, așa că noi nu o să readucem aminte ”istorii” cunoscute sau mai puțin cunoscute, ci o să intrăm direct în subiectul ce considerăm că vă va interesa.

Noi o să ne referim în acest articol asupra ideii de antrenor și folosirea cunoștințelor sale în domeniul psihologiei, acumulate în ani de zile prin studiu și experimentare, dar și prin punere în aplicare fără să aibă ”acreditările” de care vorbeam mai sus, de aici și ”dezbaterea” Acreditare și/sau Școala vieții.

Pentru a înțelege mai ușor, discutăm în continuare despre 3 etape ale pregătirii sportivului:

• inițiere (mișcare, sănătate, bază de selecție pentru echipe)
• avansați (bază de selecție pentru echipe, participare în competiții locale)
• performanță (competiții naționale sau internaționale)

În fiecare etapă de mai sus, la nivel de copii și juniori, ca și în orice alt sport, identificăm (în opinia noastră) 4 situații de ”relație psihologică” antrenor-sportiv din punct de vedere al ”acțiunilor” acestora (cu respectarea etapelor de mai sus) exprimate prin limbaj verbal sau limbaj al trupului (non-verbal), și anume:

În timpul pregătirii competiționale

Este foarte important atunci când intri în sală să lucrezi cu copii (sportivii), să cunoști ca persoană (instructor sportiv, antrenor, profesor) criterii de bază (somatic, sănătate, capacitate de efort, etc.) ale etapelor selecției (primare și secundare) în general, ca fundament personal pentru a construi o echipă, dar și pentru a te ”înțelege” sau interacționa cu copilul (sportivul). Aceste criterii le va ”cunoaște” și din viața de zi cu zi, fapt ce va ”ușura” acțiunile persoanei (instructor sportiv, antrenor, profesor) și le va apropia în ochii ”nepricepuți” ai părinților de cele ale specialistului (psiholog sportiv). Însă, pe măsură ce timpul va trece, copilul devine sportiv și inițierea devine ”avansați”, apoi performanță, astfel că pregătirea psihologică a sportivului în timpul pregătirii competiționale va trece la un alt nivel, un nivel ce va determina ca PERSOANA (instructor sportiv, antrenor, profesor) să aibă o pregătire de specialitate (aprofundată prin studii), mai pe scurt, are nevoie de CUNOȘTINȚE pe care acesta să le adauge la ”bagajul” deja existent sau ”trăit”, ALTFEL, fără ”performanța” acestuia nu va fi posibilă nici performanța sportivului său.

Cu siguranță, pregătirea unui antrenor sau profesor nu va atinge nivelul de cunoștințe ale unui psiholog sportiv, dar studiile de specialitate (de scurtă durată) în acest domeniu îl vor ajuta să compenseze în o mare măsură lipsa acestuia. Nu trebuie uitat și faptul că în timpul pregătirii competiționale avem atât pregătirea individuală, pregătirea în dispozitivul echipei a sportivului, precum și stările acestuia prin care trece atunci când este folosit prea mult în teren (suprasolicitare) sau când stă pe bancă mai mult (dezinteres/dezamăgire).

În timpul jocului

• joc școală (intră aici și jocul de antrenament)
• joc amical (de verificare)
• joc oficial (meci de etapă sau finala unui campionat)

Când ne referim la jocuri (meciuri), indiferent că este vorba despre jocul școală, amical sau oficial, este indicat ca pe bancă să fie un antrenor ce să aibă parte din studiile acestuia și psihologie sportivă. Deoarece conducerea jocului, indiferent de caracteristica acestuia, înseamnă în primul rând relația ta ca antrenor cu tine însuți (acceptarea greșelilor, corectarea acestora, înfrânarea emoțiilor negative, etc.) și apoi relația ta cu sportivul (încurajarea, motivația, stabilirea obiectivelor, atenționările, etc.). Presiunea antrenorului asupra sportivului sau cerințele acestuia, diferă de la joc la joc, atât din punct de vedere al caracteristicii, dar și al importanței (meci de etapă sau finala de campionat). În ultimii ani însă, aceste stări și diferitele presiuni (meci simplu sau finală de campionat) puse pe sportiv au început să fie ”încurcate”, ajungând la jocuri simple ca antrenorii să aibă ”ieșiri necontrolate” ce odată ”comunicate” sportivilor și părinților (verbal sau prin limbajul trupului), aceștia merg pe urma ”exemplului” existând și în rândul acestora ”ieșiri necontrolate” ce dăunează atât pe loc, dar și în timp, sportivului și echipei din care acesta face parte.

Antrenorul trebuie să se concentreze pe sportiv ca individ, dar și pe sportiv ca parte a echipei, lucru ce fără cunoștințe privind modul de abordare al unei explicații, motivații sau chiar și ”atenționările”, va determina ca într-un timp cât mai scurt să aibă colegii lui o opinie despre acesta. Opinii (bravo, ești slab, mai bine nu intrai, fără tine nu câștigam, etc.) ce i se pot împărtăși pe teren sau în vestiar de către aceștia, aducând un plus de presiune față de presiunea acumulată de la antrenor sau de la părinții acestuia (dorința lor de a fi cel mai bun).

În timpul pregătirii individuale (în vacanța dintre campionate)

Această perioadă, este cea mai benefică pentru sportiv, fiindcă nu va mai exista presiunea câștigării unui joc (meci) în funcție de importanța acestuia sau a părintelui de pe margine, dar va crește presiunea lui pe el însuși în a fi mai bun, în a crește valoric. Pentru aceasta, antrenorul va căuta să îl ”direcționeze” cu răbdare către acceptarea efortului, depășirea ”pragurilor” ce îl limitează, concentrarea pe executarea corectă a exercițiilor lucrate și așa mai departe.

Aici ne referim la elemente de ”uzură” nervoasă atât pentru sportiv, cât și pentru antrenor, momente ce trebuie gestionate cu grijă, deoarece sportivul poate fi ”orientat” cu ușurință către refuzarea în mod constant a efortului și atunci vor fi atinse cu greu obiectivele stabilite (un dribling mai bun, o aruncare la coș eficientă, o apărare bună, altele). Repetarea elementelor și procedeelor tehnice pe care acesta nu le stăpânește foarte bine cumulat cu reușita ”comunicată” (felicitări ale antrenorului și părinților), va aduce un plus de încredere ce îl va determina să treacă mult mai ușor în viitor peste anumite ”praguri nervoase” întâlnite în cadrul altor noi exerciții (complicate sau nu).

În timpul activităților conexe (ședințe, deplasări, activități culturale, artistice sau altele)

Aici facem referire la posibilitatea antrenorului de a ”cunoaște” mai bine copilul (sportivul), de a i se ”deschide” prin exemplificări ale trecutului său (pozitive sau negative cu final pozitiv), dar mai ales în a-l ”disciplina” prin respectarea unui program de odihnă (somn), refacere sau masă bine stabilit. Totodată este partea în care are posibilitatea să interacționeze cu echipa, nu doar cu individul, descoperind astfel și relația sportiv – sportiv (cea ”afectată” de social) în care încep să apară ”grupurile” de amiciție/prietenie sau bătălia pentru ”șefia” informală a grupurilor respective, cazuri în care antrenorul trebuie să acționeze cu mare atenție, fiindcă poate ”stârni o furtună” în echipă, ce va afecta la un moment dat relația sportiv – sportiv pe teren.

În cele mai multe cazuri, această perioadă este una din cele mai bune pentru antrenor în interacționarea cu copilul (sportivul), deoarece reprezintă zona de confort ”comună” în pregătirea acestuia, zonă în care limbajul verbal este mult mai des întâlnit. De asemenea, copilul (sportivul) nu mai este lângă părinți, fiind nevoie astfel să se adapteze noilor reguli dispuse (conduită, program, orar zilnic), reguli ce dacă vor fi explicate de către antrenor (beneficii, cauze, problematici prezente sau viitoare, etc.), atunci există o mare șansă de a accepta și pune în aplicare (rapid) atît ca individ dar și în grup.

De asemenea, la lucru cu copii (sportivii) în situațiile mai sus exprimate, avem 2 tipuri ”generale” de antrenori:

Antrenori ”acreditați”

• cunoștințe acumulate prin studii finalizate, de lungă sau scurtă durată, corelate cu obișnuințele din viața de zi cu zi

Antrenori cu ”școala vieții”

• obișnuințe acumulate prin experiența sa de zi cu zi (majoritar la inițiere)

ANTRENORII ACREDITAȚI sunt cei care se vor folosi în principal de CUNOȘTINȚE, astfel că ei cunosc în amănuntul lor științific normele de exprimare verbală sau limbajul trupului în relația lor cu sportivii, dar și cu cei din exteriorul echipei (părinți, conducere club, oficiali, și alții). Aceștia vor pune în aplicare majoritar în baza normelor, nu cu o respectare întocmai, fiindcă ”reacțiile” sale la acțiunile celor din împrejurul său nu pot fi asemănătoare. Vor fi mereu în ”gardă” la fiecare întrebare ce li se va adresa sau gest pe care aceștia îl vor observa și mai ales vor acționa cu calm și răbdare, gândind răspunsul în funcție de factorii ”prezentați” (anamneza). Antrenorii acreditați vor îmbina de fiecare dată cunoștințele acumulate în facultate sau diferite cursuri de specialitate, cu ”obișnuințele” sale în viața de zi cu zi, astfel că deciziile acestuia vor fi luate ulterior unor analize pe moment sau în timp, mult mai eficiente și cu efecte pozitive pe termen lung (nu scurt).

Ei vor pune în aplicare această ”îmbinare” a cunoștințelor acumulate, în toate situațiile exprimate mai sus privind relaționarea antrenor-sportiv, fiindcă este destul de clar că dacă la inițiere există posibilitatea să fie de exemplu un instructor sportiv în sală (nu obligatoriu antrenor), la nivel de avansați și performanță este foarte important ca persoanele ce lucrează să aibă minim carnet de antrenor.

Tendința acestora, de-a lungul timpului, a fost una de ”a păstra distanța” față de părinți, concentrându-se mai mult pe relația lor cu copilul (sportivul) și necesitățile acestuia pentru o pregătire cât mai bună, împărțindu-și astfel ”sarcinile” în mod clar și obiectiv. Comunicarea acestora (antrenorilor) cu ”exteriorul” relației lor va fi una mult mai redusă din punct de vedere social (eventual doar cu o mică parte dintre aceștia), constând doar în obținerea de informații legate de sportivul lor, fără ”acces” în zona privată a părinților (vacanțe, petreceri, și altele).

Bineînțeles, că aceasta ”regulă” s-a modificat în timp, așa cum și atrăgeam atenția asupra dezvoltării acestui domeniu al psihologiei sportive, ce bineînțeles este ”afectat” la rândul său de schimbările socio-economice. Astfel, în prezent, antrenorii acreditați acceptă în număr mult mai mare această ”comunicare” cu părinții prin ”ruperea barierelor”, fiindcă părinții sunt până la urmă investitorii principali ai copilului lor, și mai ales la cluburile sportive private sunt cei care le plătesc salariile.

ANTRENORII CU ”ȘCOALA VIEȚII” îi întâlnim în majoritatea situațiilor în pregătirea la nivel de inițiere, persoane ce vor folosi în majoritar cunoștințele acumulate în viața de zi cu zi, ”confundând” comunicarea sau experimentele sociale trăite cu luarea unei decizii ori transmiterea unei opinii sau păreri cu ”substrat psihologic” în rezolvarea unor situații (în special cele dificile). În mare parte, aceștia vor aplica ”strategia” sa relațională cu copilul (sportivul) în conformitate cu ”trăirile” lor din trecut, și anume dacă a avut o experiență cu un îndrumător (coach, părinte, profesor, mentor, etc.) destul de strict și ”dur”, va pune în aplicare același mod de lucru și el.

Totodată, aceștia vor lua decizii ce vor fi ”punctuale” în sfătuirea sau sancționarea copilului (sportivului) fără să țină cont și de celelalte aspecte (familiale, sociale, medicale, etc.) ale acestuia (anamneza), aspecte ce poate l-au determinat să reacționeze nepotrivit în acel moment, deși nu și-ar fi dorit acest lucru. Un lucru important de menționat este că nu considerăm antrenorii cu ”școala vieții” un lucru ”nepotrivit” în baschet, însă cu toate acestea, lipsa unei pregătiri minime de specialitate poate lăsa ”urme”, greu de corectat în mentalul copilului (sportivului), de către acesta sau de către următorul antrenor cu care sportivul va lucra, dacă va alege să lucreze mai departe în baschet sau sportul său (preferat).

Este foarte important să înțelegem că luarea unor decizii ce folosesc pe termen scurt în această ”bătălie” a antrenorului cu sportivul (relaționarea), în cele mai multe cazuri pe moment (punctual) sunt ”rezolvate”, dar departe de a fi ” finalizate” sau ”acceptate”. De aceea aici va fi mereu diferența între cei doi antrenori și anume că pe primul (acreditatul) îl va interesa viitorul și rezolvarea problemei pentru o perioadă lungă de timp sau chiar ”finalizarea” acestora, pe când pe al doilea (”școala vieții”) îl va determina să rezolve problema punctual (pe loc în ideea unui termen scurt), ca ulterior să fie ”mirat” de ce a recidivat problematica sau a reapărut.

Ar fi mult mai multe de spus, mai ales despre Relația părinte – copil (sportiv) în contextul practicantului unei ramuri sportive, în cazul nostru Baschetul, însă vom reveni cu un nou articol PĂRINTE-SPORTIV. Cale, drept sau consecință ?