PĂRINTELE – Obiective. Realități. Angajament

Așa cum am promis, revenim la dumneavoastră PĂRINTELE, omul din spatele performanței sportivului, cel care a sprijinit și sprijină cu toată ”puterea” lui (sufletească în principal, apoi financiară) pe copilul său, deși acesta poate a fost sportiv de performanță sau antrenor ori nu a avut niciodată legătură cu sportul de performanță fiind un ”as” în domeniul său de activitate (transporturi, economie, educație, sănătate, etc.).

Așadar, începem cu OBIECTIVELE PĂRINȚILOR, obiective ce nu vor reuși de multe ori să le atingă, fiindcă ori sunt prea mari pentru copiii lor (dar echivalente cu încrederea pe care o au aceștia în ei), ori sunt obiective pentru situații ce sunt pe termen scurt (zilnice sau săptămânale) prezentând dezinteres în ceea ce privește performanța în sport. Nici un părinte nu își poate stabili un obiectiv clar în ideea de performanță pentru copilul lor, astfel că nu pot previziona ce îi ”așteaptă” pe ei și implicit pe sportiv (copilul lor). Nu poți promite că un sportiv va ajunge la performanța dorită de acesta sau de părinții acestuia, deoarece lipsa unei linii competiționale clare și distincte în baschetul românesc, îl determină până și pe antrenor să își stabilească obiective pe termen ”scurt” (câștigarea unui titlul național), comparativ cu unul real și bine stabilit (câștigarea unui Campionat european/mondial sau a unei medalii olimpice) la vârsta de tineret sau seniori.

De exemplu, în Statele Unite ale Americii, părinții  au posibilitatea să investească în viitorul copilului lor (sportiv) prin îndrumarea acestuia către cele mai bune școli, apoi licee și în final universități, având șansa să îi ofere și educație, nu doar sport. O astfel de linie competițională a ”vârstelor” este necesară unui părinte, pentru a putea să își stabilească obiective REALE în ideea de performanță a copilului lor, dar și educaționale.  Din păcate, baschetul românesc nu reușește de ani buni să își stabilească în mod clar ca prioritate sportivii – juniori (viitori seniori), neoferind o ”imagine” destul de clară, dând astfel o șansă unui părinte să aibă posibilitatea de a-și stabili un obiectiv cu șanse mari de reușită, „mergând” mai departe cu obiective ”mici” ca durată și ”intensitate” sau ”în orb” cum s-ar mai spune.

 

În ceea ce privește REALITĂȚILE, acestea sunt conectate cu obiectivele, deoarece atunci când intră în sala de sport cu copilul de mână, părintele are un singur obiectiv și anume ca acesta să facă mișcare, apoi ”mai vedem noi”. Fiindcă în realitate acesta (părintele) nu va ști atunci cu exactitate dacă îi va fi pe plac copilului să practice baschetul, existând posibilitatea ca acesta să renunțe, mergând către alte ramuri sportive sau spre alte domenii (muzică, IT, etc.). Însă, în perioada de adaptare a copilului cu sala, colegii, efortul și antrenorul, acesta din urmă (antrenorul) va avea discuții cu părintele, prezentându-i o ”realitate apropiată” ca timp, omițând ideea de performanță pe termen lung sau prezentând-o în mod eronat ca obiectiv ”simplu” (participarea la meciuri sau tabere sportive). Performanța va rămâne astfel pentru părinte o ”realitate neprezentată” la timp, în mod transparent și care să îl determine să înțeleagă posibilitățile copilului său, dar și să ”vizualizeze” la timp șansa lui de viitor în sportul ales., precum și planul financiar aproximativ pentru a-l susține.

De exemplu, atunci când au trecut 3 sau 4 luni de când copilul practică baschetul doar pentru mișcare și antrenorul vă spune că ar dori ca acesta să facă parte din echipă, ce motivație vă oferă ? Majoritatea vă vor spune că este ”frumos”, ”se mișcă bine”, ”se înțelege cu colectivul” și că niște meciuri nu i-ar ”strica” fiindcă este un copil ”bătăios” și de ce nu? Să încerce. ÎNSĂ ACEASTA ESTE REALITATEA ”dătătoare” unei șanse de viitor și implicarea părintelui în mod conștient/asumat ? NU, în opinia noastră.

Realitatea ar fi dacă ar discuta antrenorul cu dumneavoastră (părintele) și v-ar spune că are îndemânare (calitate motrică) foarte bună, ”prinde” foarte repede (inteligență motrică), este comunicativ, sociabil și mai ales are posibilitatea de a ajunge un jucător foarte bun DACĂ ar mări ritmul de pregătire, iar pentru aceasta este pregătit și clubul să îl susțină (material și/sau financiar).

 

Când discutăm de ANGAJAMENT, aici problema devine mai serioasă, fiindcă un copil să devină sportiv de performanță necesită în mod cert ”investiție” în acesta pe TERMEN LUNG. De aceea, ideea de angajament a unui părinte este în fapt o coroborare între ”investiția sufletească”, ”investiția financiară”, ”investiția ca timp” și care reprezintă ”dreptul” acestuia de a lua decizii pentru și în numele copilului său, chiar și până la ”forțarea” acestuia sau ”supra pregătirea” (în afara antrenamentelor) fără acceptul antrenorului și/sau fără un program de pregătire de la acesta.

Părintele trebuie să înțeleagă că angajamentul său (asumarea) privind legitimarea (copilului) la un club și participarea în competiții reprezintă încrederea pe care o acordă antrenorului și bineînțeles asupra muncii depuse de acesta cu copilul său. Angajamentul luat (părinte) înseamnă totodată respectarea condițiilor impuse de club prin antrenor și mai ales a condițiilor impuse de etapele de pregătire ale sportivului (număr de antrenamente, participări la meciuri/turnee/cupe, etc.) ce vor fi mai ”dificile” de la an la an pe măsură ce acesta va crește.

 

Cu siguranță dragă părinte, ar fi mai multe de spus la fiecare din acestea, dar ne oprim aici. Ceea ce ne mai dorim să atenționăm, este faptul că antrenorii (nu doar părintele) ar trebui să știe că din acest ”trio” OBIECTIV – REALITĂȚI – ANGAJAMENT apare de multe ori ”frustrarea” unui părinte privind minutele de joc ale copilului său, controversele privind modul de conducere al antrenorului (schimbări dese, introducere târzie, ș.a.m.d.), astfel ei ar trebui să înțeleagă că … dar vom dezvolta data viitoare în articolul despre ”Profesor sau antrenor ?”.

Related posts